GENEALOGIE (Généalogie)

Simona Drăgan

Concept de inspiraţie nietzscheană, G. preia descrierile şi achiziţiile metodologice ale arheologiei*, pentru a se opune explicit efectelor de putere înscrise fie în discursul considerat ştiinţific, fie în practica instituţiilor; o misiune pe care, adâncit în studiul practicilor enunţiative, Foucault a părut să o ignore sau să o evite până la începutul anilor 1970.

  1. Într-un capitol din Arheologia cunoașterii (1969), Foucault afirmase, urmărindu-şi propriile demonstraţii, că formațiunile discursive*, obiectele arheologiei, „pun probleme de reperaj cu mult mai dificile decât cartea sau opera”, ba chiar recunoscuse, observându-şi logica defectuoasă, că „paradoxul întreprinderii nu întârzie să apară” (1999: 87). Astfel, el a fost primul care a interogat limitele propunerii sale, „arheologia”, restrângându-i sensul, în 1976, strict la acela de metodologie şi făcând din G. continuatoarea vechilor proiecte, folosite acum într-un scop explicit politic. Vorbind despre „efectul inhibitor al teoriilor globale, totalitare” (202) (risc surmontat, între altele, prin redefinire, şi de proiectul său arheologic), Foucault exprima deja noua orientare a cercetărilor sale. Acestea se bazau acum pe realizarea unor „studii regionale” (local researches), marcate de insurecţia a ceea ce el numea „cunoaşteri subjugate” (subjugated knowledges). În această sintagmă, Foucault înscria atât cunoaşterile „erudite”, „îngropate şi deghizate într-o coerenţă funcţionalistă sau o sistemizare formală” (ibid.), cât şi „cunoaşterile descalificate”, prin care le înţelegea pe cele considerate la vremea lor inadecvate, din cauza unei insuficiente elaborări teoretice. „Cunoaşteri naive, localizate în poziţii ierarhice inferioare, sub nivelul cognitiv sau ştiinţific cerut” (203), aceste cunoaşteri, numite de Gilles Deleuze „minore”, devin obiectul de interes în explorarea de tip genealogic.
  2. Referitor la eşecul epistemologic al arheologiei, o posibilă explicaţie se poate citi tot în Arheologia cunoașterii, când, în volutele atâtor definiţii, disocieri şi reveniri, Foucault ajunge să afirme că „arhiva nu este descriptibilă” şi, mai ales, că ea „se oferă pe fragmente, regiuni şi niveluri” (1999: 161). Astfel, el afirmă implicit că o reconstituire, o descriere a acesteia ar fi un proiect imposibil, orgolios, incompatibil, în fond, cu tezele pe care şi le propusese (segmentare, decupare, ipoteze de lucru şi concluzii provizorii), proiect care nu se va putea salva decât prin aceste „fragmente, regiuni și niveluri”, ce vor fi preluate, cu mize mult mai modeste, de G. Astfel, distincţia dintre arheologii şi genealogii este în primul rând una formală, constând în diferența dintre întreg și parte, dintre marele vis pan-structuralist și micul decupaj post-structuralist. În linii mari, se vorbeşte despre o trecere a lui Foucault de la practici enunţiative, obiectul arheologiilor, la practici sociale, obiectul G.-ilor (Gutting, 1994). Totuşi, diferenţa, deşi în linii mari operaţională, nu este şi foarte relevantă, pentru că cele două tipuri de practici sunt, la Foucault, indisociabile. Dacă excludem din „arheologiile” lui de tipul Istoria nebuniei în epoca clasică (1961) sau Nașterea clinicii (1963) referinţele la enunț*, acestea pierd orice legătură cu marele proiect structuralist al Arheologiei şi totuşi rezistă ca genealogii. Deja, în 1983, aproape de sfârşitul vieţii, Foucault nu mai privea la fel de critic spre începuturile sale, propunând „studierea în acelaşi timp arheologică şi genealogică” a practicilor sociale (2004: 78).
  3. În pofida rigorii şi a scrupulelor ştiinţifice de care a dat dovadă în punerea în practică a cercetărilor „genealogice”, Foucault a refuzat să conceapă G.-le ca „reîntoarceri pozitiviste la o formă mai exactă de ştiinţă” (Two lectures: 203), numindu-le, dimpotrivă, anti-ştiinţe. Pretenţia de ştiinţificitate a unui discurs este văzută ca un simptom occidental apărut încă din Evul Mediu, şi pe care îl demască ori de câte ori i se iveşte ocazia (de exemplu, marxismul, eventual util ca unealtă de cercetare locală, este repudiat atunci când îşi arogă pretenţii ştiinţifice.) Plus-valoarea de adevăr pe care o reclamă discursul ştiinţific este denunţată, în general, ca mecanism de exercitare a puterii şi relaţie de forţă, iar producerea adevărului – ca o constrângere prin care indivizii sunt reduşi la poziţia de vehicule ale puterii, elemente prin care ea se articulează. Împotriva acestui lucru se ridică în mod explicit G.-a, ca teorie de maturitate, dar mai ales ca practică dispersată în întreaga activitate de cercetare a lui M. Foucault, sub forma unei constelaţii de teme recurente abordate: anormalitate, delincvenţă, (homo)sexualitate, detenţie etc.
Bibliografie: DIRKS, Nicholas et al., eds., Culture / Power / History, Princeton University Press, 1994 (Michel Foucault, Two lectures); FOUCAULT, Michel, Arheologia cunoașterii, traducere, note şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Bucureşti: Univers, 1999; FOUCAULT, Michel, Ce este un autor? Studii și conferințe, traducere de Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali, cuvânt înainte de Bogdan Ghiu, postfaţă de Corneliu Bâlbă, Cluj: Idea Design & Print, 2004; GUTTING, Gary, „Michel Foucault: A User’s Manual”, în The Cambridge Companion to Foucault, Cambridge: Cambridge University Press, 1994.

..la începutul paginii

..înapoi la definiție

GLOCALIZARE (Glocalisation

Liliana Hamzea

Compus prin combinarea conceptelor de globalizare şi localizare, termenul ca atare a fost folosit pentru prima dată de sociologul britanic Roland Robertson în lucrarea Globalisation (1992) şi apoi în 1995 în capitolul „Glocalisation: Time-Space and Homogeneity–Heterogeneity” (din lucrarea Global Modernities) şi definit ca o „comprimare a lumii şi intensificare a conştiinţei lumii ca întreg”, ca un proces care cuprinde în mod simultan tendinţe de universalizare şi de individualizare. Robertson a preluat conceptul similar japonez din domeniul marketingului şi l-a introdus în discursul ştiinţelor sociale. El a fost apoi preluat de canadienii Keith Hampton şi Barry Wellman, cu referire la persoane şi activităţi umanitare sau comerciale care sunt în acelaşi timp localizate şi la scară globală.

Conceptul de G. exprimă producerea globală a specificului local şi adaptarea locală a fenomenelor globale. Termenii de local şi global sunt astfel relativizaţi, considerându-se că ceea ce este specific local este produs şi diseminat prin discursuri globalizatoare, inclusiv strategiile capitaliste de marketing care sunt interesate de diferenţierea pieţelor locale. Însăşi importanţa acordată astăzi diversităţii culturale devine un exemplu de discurs global şi globalizator. În acelaşi timp exemplele de globalizare, inclusiv bunurile de consum şi produsele culturii populare răspândite la nivel planetar, devin surse de semnificare diferită în funcţie de specificul noului loc de consum.

Robertson, profesor la Universitatea din Aberdeen, teoretician al globalizării din perspectivă sociologică, consideră că dezvoltarea unei conştiinţe globale pe întreaga planetă este aspectul cel mai interesant al postmodernităţii şi a elaborat chiar o descriere a fazelor care reprezintă momentele semnificative ale istoriei globale. Conform descrierii sale, omenirea se afla acum în faza a cincea, cea a incertitudinii globale.

Indiferent de perspectiva din care este privită globalizarea, care este studiată atât de ştiinţele umaniste cât şi de cele economice, este astăzi unanim acceptată ideea că ea include fenomene şi procese de localizare. Diferiţi autori se referă la G. folosind termeni diferiţi dar cu sensuri similare, în funcţie de perspectiva teoretică pe care o adoptă. Astfel antropologul Ulf Hannerz (Cultural Complexity, 1986, New York and Chichester: Columbia University Press) vorbeşte de creolizare, Arjun Appardurai, din aceeaşi perspectivă antropologică (The Significance of Place: Fieldwork Reflections on South Africa and the United States) foloseşte termenul de indigenizare din perspectivă postcolonială, iar Homi Bhabha (The Location of Culture) foloseşte alt termen des uzitat în teoria culturală, studiile culturale şi postcoloniale, şi anume hibriditate.

Este de asemenea folosit termenul de „glocali” pentru a descrie acele organizaţii sau persoane care au o existenţă atât locală cât şi globală sau transregională prin reţele de comunicare la distanţă dar în acelaşi timp prin adaptarea la sistemul legislativ şi cultural local. Thomas L. Friedman, jurnalist american distins cu diverse premii, în lucrarea The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-First Century (2005, Straus and Giroux), tradusă recent şi în limba română, arată că dezvoltarea internetului favorizează G. prin crearea de site-uri web în diverse limbi.

În România termenul de G. este folosit în ultimii ani într-o varietate de domenii, de la discursuri politice şi studii sociologice asupra efectelor internetului, până la eseuri în ziare culturale cum ar fi Observatorul Cultural sau România Literară, dovedind potenţialul său interdisciplinar şi interesul larg pentru diverse categorii de analişti.

Cartea lui Thomas Friedman a fost tradusă în limba română şi publicată la Polirom (2007) sub titlul: Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI în colecţia „Economie şi societate” şi s-a bucurat de o bună primire în mediul intelectual românesc.

Bibliografie: Appardurai, Arjun, The Significance of Place: Fieldwork Reflections on South Africa and the United States, 2000, American Anthropological Association; Barker, Chris – Cultural Studies. Theory and Practice. 2000. London: Sage Publications; Bhabha, Homi – The Location of Culture, 1994. London şi New York: Routledge; Observator cultural, nr. 449 din 13.11. 2008; Robertson, Roland – 1992 Globalisation, London and Newbury Park: CA Sage; Robertson, Roland – 1995 Glocalisation: Time-Space and Homogeneity–Heterogeneity (în R. Robertson ed., Global Modernities, London and Newbury Park: CA Sage); România literară, nr. 25 din 29 iunie 2007.

..la începutul paginii

..înapoi la definiție

GRAMATOLOGIE (Grammatologie)

Simona Drăgan

Fundamentare onto-fenomenologică a scrierii, G., derivată de la gr. grammatike „arta de a vorbi”, dar şi „arta de a scrie” (conform gr. grammata, care desemnează şi literele) reprezintă propunerea fals scientistă a lui Jacques Derrida de a edifica o „ştiinţă a «arbitrarului semnului», ştiinţă a nemotivării urmei, știință a scrierii înaintea vorbirii și în vorbire [s. n.]” (în Babeţi & Şepeţean-Vasiliu, eds., 1980: 83). Pornind de la postulatul lingvistic al anteriorităţii vorbirii faţă de scriere, Derrida consideră, pe urmele lui Hjelmslev, că „nu se ştie niciodată cu toată certitudinea ce este derivat şi ce nu este; nu trebuie să uităm că descoperirea scrierii alfabetice se pierde în preistorie” (96). Şi pentru că originile scrierii, pierdute într-un illo tempore, lasă loc speculaţiilor, Derrida deconstruieşte raportul saussurian vorbire / scriere, natural / derivat şi propune o întreagă armătură teoretică în sprijinul constituirii G.-ei ca știință a scrierii diseminante, ubicue, anterioare vorbirii. Deşi a recunoscut ulterior eşecul G.-ei ca proiect scientist (conceptele ajutătoare propuse pentru ilustrarea acesteia nedovedindu-se operaţionale), G.-a rămâne una dintre cele mai interesante propuneri derrideene, o probă a faptului că poststructuraliştii, antiscientişti şi antipozitivişti, inventează adesea cu multă ingeniozitate ştiinţe de unică folosinţă, pentru a rezolva circumstanţial, în favoarea unor opţiuni proprii, subiective, unele aporii ale gândirii. G.-a este cu atât mai interesantă cu cât ilustrează în gradul cel mai înalt, ca propunere teoretică, pasiunea iudaică a lui Derrida pentru cuvânt, pentru literele moarte vetero-testamentare, care au reprezentat timp de secole, la evrei, „încrederea într-un Dumnezeu absent” (Handelman, apud Habermas, 2000: 183 n) şi care au pierdut mai apoi bătălia istorică în faţa vorbirii „vii”, asociate cu logos-ului christic. Nu în ultimul rând, prolificitatea ieşită din comun a lui Derrida însuşi, completată de mărturisirile proprii şi ale celor care l-au cunoscut, indică faptul că scrisul a reprezentat, în cazul său, o a doua natură.

Bibliografie: DERRIDA, Jacques, „Lingvistică şi gramatologie”, în BABEŢI, Adriana, ŞEPEŢEAN-VASILIU, Delia (introducere, antologie şi traducere de ~), Pentru o teorie a textului. Antologie «Tel Quel» 1960-1971, Bucureşti: Univers, 1980; DERRIDA, Jacques, Of Grammatology, translated by Gayatri C. Spivak, Johns Hopkins University Press, 1997; HABERMAS, Jürgen, Discursul filosofic al modernității. 12 prelegeri, studiu introductiv de Andrei Marga, Bucureşti: All Educaţional, 2000.

..la începutul paginii

..înapoi la definiție

GYNESIS

Ileana Botescu-Sirețeanu

Concept metaforic introdus de autoarea britanică Alice Jardine în 1985, în studiul său intitulat Gynesis. Configurations of Women and Modernity, studiu ce investighează modurile de articulare a discursului feminin, feminităţii şi feminismului în epoca postmodernă din perspectiva feminismului britanic contemporan. Conceptul de G. este definit ca fiind „procesul de transpunere a femeii şi a femininului în discurs” (1985: 25) şi reprezintă de fapt esenţa modurilor de enunţare discursivă feminină. Astfel, conform autoarei studiului, diferenţa dintre textele produse de bărbaţi pe de o parte şi cele produse de femei pe de alta parte rezidă nu în conţinuturi conceptuale diferite, ci în moduri diferite de enunţare a unor conţinuturi similare.

Lucrarea autoarei Alice Jardine trasează spaţiul teoretic al feminismului francez şi anglo-american contemporan, concentrându-se pe concepte cum ar fi femeia şi femininul în contextul problematicii postmoderne. Astfel, conceptul de G. este dedicat de Jardine unor nume sonore ale feminismului francez contemporan ca Julia Kristeva şi Rosi Braidotti, care au făcut posibilă lucrarea în discuţie. Conceptul de G. este produsul a trei direcţii de investigaţie: în primul rând, Jardine analizează „relaţia dintre discursul teoretic şi cel ficţional precum şi constituirea diverselor arii ideologice discursive” (1985: 13). În al doilea rând, este investigată „specificitatea textelor produse de femei şi de bărbaţi în cultura occidentală” (1985: 13) iar în final, sunt analizate diferenţele dintre practicile literare franceze şi americane contemporane.

Caracterul interdisciplinar al studiului ce reiese din investigaţiile unor texte în special de sorginte masculină din domenii cum ar fi psihanaliza, filozofia şi literatura se regăseşte şi în conceptului de G., care potrivit autoarei, se poate aplica în arii diferite ale cunoaşterii.

Astfel, conceptul de G. este introdus şi folosit pentru a acoperi din punct de vedere teoretic acea zonă discursivă marginală pe care teoria şi istoria literară au ignorat-o şi care a fost ulterior revendicată de teoriile feministe ca fiind spaţiul discursului feminin. Conceptul răspunde astfel unei nevoi de a defini modul în care experienţa feminină considerată marginală şi ignorată de istoria gândirii occidentale devine discurs şi text.

Conceptul de G. apare în contextul recuperării şi revalorizării experienţei feminine şi a discursului feminin şi face referire la acest spaţiu nou acceptat în canonul literar în care definiţii şi noţiuni tradiţionale sunt contestate, regândite şi redefinite în contextul fenomenului cultural al modernităţii. Astfel, conceptul definit de Jardine corespunde celei mai recente atitudini abordată de teoriile feministe contemporane şi care a fost descrisă de Elaine Showalter în lucrarea sa de referinţă A Literature of Their Own ca fiind radical feministă (female), care delimitându-se de cele două atitudini precedente, respectiv imitaţia şi contestarea discursurilor dominante masculine, se concentrează exclusiv pe identificarea unor moduri specifice de enunţare a discursului feminin.

Feminismul francez reprezentat de autoare ca Hélène Cixous sau Julia Kristeva consideră că acest proces pe care Jardine îl numeşte G. este intrinsec condiţiei postmoderne deoarece valorizează femeia şi femininul din perspectivă istorică.

Obiectul produs de procesul de G. este denumit de autoare gynema, adică acel orizont al lecturii care priveşte femeia ca efect al lecturii, cu o identitate instabilă şi fluidă ce depinde în întregime de mecanismele şi particularităţile de receptare a textului.

Bibliografie: JARDINE, Alice, Gynesis: Configurations of Women and Modernity, Cornell University Press, Ithaca, 1985; SHOWALTER, Elaine, A Literature of Their Own, Princeton University Press, 1999.

..la începutul paginii

..înapoi la definiție